VERSURILE MELE:REACTII MUTE

Furtună adormită Mă retrag în altarul meu... Am evadat din imperiul cuvintelor, Şi am tras cortina liniştei! Mi-ai spus doar vorbe goale, Ca o reacţie împotriva gălăgiei... Mereu te scalzi în cuvinte Mascând subit liniştea... Rămâne intactă precum o furtună adormită!

Sa tin eternitatea intr-o zi si o clipa in mana, sa privesc apusul si sa nu ma gandesc la nimic, sa zbor, dar sa nu cad si sa inot, dar sa nu ating apa. Sa nu fiu eu, ci o imagine pentru ca imaginile nu sufera, nu au sentimente. Nu suntem reali. Suntem imagini. Suntem altceva. Suntem neant, dar treptat devenim realitate. Devenim ceva mai presus de cuvinte, de inchipuri. Devenim oameni. Nu stiu din ce suntem formati. Particule? Nu. Suntem dragoste, suntem natura, suntem neant. Poate vad lucrurile altfel decat voi, acei putini care citesc aceste randuri, dar parerea mea nu se va schimba. Nu vreau sa-mi alung temerile, ci sa le inving, nu vreau sa merg impotriva vantului, ci el sa fie prietenul meu si sa ma ocoleasca suav… Sunt unele lucruri pe care nu vreau sa le inteleg si unele pe care nu pot sa le inteleg. Uneori sunt o furtuna alteori o aidere; un vis frumos sau un cosmar. Privesc aceasta problema din diverse unghiuri. Unul mai ascutit ca celalalt. Poate nu exista unghiuri. Poate nu exist eu. De data aceasta eu vreau sa fiu stapana vietii mele. Sa hotarasc singura ceea ce este bine, ce nu. Sunt o proiectie a ceea ce vor EI sa fiu sau a ceea ce iubesc? De fapt eu iubesc prea multe lucruri… Adevaratele poezii incep cand cuvintele se termina, cand sunt inlocuite de sentimente. In mana unui pictor salasuieste instrumentul ce da viata culorilor si formelor abstracte. Un muzician creeaza acel lucru mirific numit sunet al carui glas este dat de un arcus, iar unui scriitor nu-i ramane decat un pergament gol in fata. Un pergament pe care trebuie sa-l umple cu sentimentele sale. Niste randuri prin care sa poata vedea ca printr-o oglinda intreaga existenta cuprinsa intr-o inlantuire numita poezie. Este nevoie de mult mai mult decat un creion. Un scriitor adevarat isi foloseste mintea, dar in primul rand inima ca instrument de slova. El gandeste cu inima. Acolo se nasc sentimentele si prin urmare poezia. Dar ce este cuvantul de fapt? Noi il folosim pentru a comunica, pentru a transmite, pentru a crea. Ca si acum. Si eu incerc sa creez, dar cuvintele raman niste simple litere pe o foaie alba. Conteaza profunzimea lor, sa intelegi un suflet ce le-a folosit in necesitatea de a se face auzit. Si atunci, cand vei trece de oglinda, vei descoperi o alta lume. Lumea in care totul capata un sens, o culoare, o muzicalitate. Toate se impletesc si au un sens rasunator in sufletul tau. Pentru ca mintea doar a deslusit caracterul in sine. O persoana care stie sa manuiasca cuvintele nu-si permite sa fie controlata de acestea. Astfel te limitezi. Scriitorul, insa, este deosebit printr-un lucru de celilalti oameni. El are niste ochelari prin care vede altfel viata si o interpreteaza in modul sau unic. Acesti ochelari nu se cumpara de la magazinul de la colt pe diverse sume de bani. Nu. Este un har divin. Cititorii au mult de lucrat si in incercarea de a patrunde in “lumea oglinzii” multi esueaza. La fel de multi nu prind adevaratul sens pe care poetul il schiteaza. Oricum unii au o alta putere de interpretare. Unii nu vad in departare...