Vreau vorbim despre mandrie....despre incapacitatea oamenilor de a-şi înfrâna mandria si orgoliul...Orgoliul seamana foarte bine cu mandria, dar nu le putem confunda! Ceea ce le deosebeste este intensitatea - ceva mai mare in cazul orgoliului - si perspectiva. ,,O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere despre sine, în vreme ce orgoliul e legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi.” (Jane Austen, Mândrie şi prejudecată)
De cateva saptamani am intrat intr.un joc.... ma uimeste o persoana cu atitudinea lui...mereu mandru impune limite de dragul imaginii sale, avand o imagine narcisista despre propria parere a sinelui...nu suportă competitia, din mandrie nu accepta esecul, nu are sportivitatea de a felicita pe cineva atunci cand se atinge succesul!Doar pt-ca altcineva are si o alta parere decat ce spune el...nu accepta sa fie contrazis si arata cat de ,,puternic,, este printr.o raceala si atitudine uimitoare!Nu doar ca nu accepta anumite lucruri, nu doar ca nu le considera demne, ci le ia de-a dreptul ca pe o ofensa personala. Exista aspecte bine delimitate intre ceea ce permite si ce nu, iar ceea ce nu accepta este vazut ca o adevarata degradare.Are o anumita viziune, in proprii ochi, fata de persoana sa si nu admite sub nicio forma sa faca altfel decat crede de cuviinta, pentru a-si pastra imaginea nealterata...Nu va accepta decat ceea ce el considera degradare, indiferent ce ar insemna aceasta degradare!
Si totusi..uimitor....sunt momente cand ma atrage intr-un mod greu de explicat...iar alteori sunt momente in care il dedest pentru atitudinea lui......este extrem de inteligent si cu multe alte calitati, insa tind sa cred ca este limitat ...are o gandire limitata pentru-ca considera ca are intotdeauna dreptate, nu incearca sa-i inteleaga pe altii, nu acceptă alte puncte de vedere, ci ii asculta doar ca sa gaseasca motive de a-i contrazice, nu-si recunoaste greselile, intotdeauna e altul vinovat , iar daca totusi i se demostreaza ca el a gresit, fie nu recunoaste, fie minimalizeaza greseala ca si cand ar fi ceva lipsit de importanta. Iar in cazul asta, ceva din exterior, o anumita conjunctura a determinat asta, nu e vina lui, ratiunea lui nu poate gresi. Are tendinta de a emite pareri pe un ton atotstiutor, si nu foloseste expresii de genul,” eu cred”,” poate ar fi mai bine”, ci “stiu eu” sau, “e gresit”.
Cel mai dureros pentru mine este ca nu lasa frau liber sentimentelor, lupta impotriva lor, din teama de a gresi, se conduce numai dupa ratiune, nu poate sa-si ceara iertare..recunoscund ca a gresit are impresia ca-si pierde din putere....e mereu foarte suspicios, i se pare ca altii au ceva cu el si comploteaza impotriva lui.
Si totusi..uimitor....sunt momente cand ma atrage intr-un mod greu de explicat...
